Demisia mea și fricile lor

Ce faci când judeci pe cineva pentru o acțiune? Păi aproape instantaneu și involuntar, te vezi pe tine în locul lui/ei și începi să spui ce ai simți acolo, în locul lui/ei. Ceea ce ai impresia că spui despre celălalt este, de fapt, despre tine… Ai conștientizat asta în vreo situație din viața ta?

Mi-am dat demisia. După 11 ani într-o corporație cu renume, dar al cărei nume nu îl dau aici, într-un loc în care proaspeți absolvenți de facultate sunt mândri că lucrează, iar alții caută să se angajeze visând la o carieră în această companie… eu am părăsit-o. Și punct.

Cum au fost judecățile oamenilor din jurul meu ?!  Ca o sorcovă. Colorate, de forme diferite.

Trec în revistă acea parte din viața mea, singura pe care ceilalți au dorit să o vadă atunci când au aflat de demisia mea: eu sunt singură, cu doi copii, unul aproape major, celălalt abia și-a făcut o carte de identitate… 🙂  Fără un alt job, dar cu două rate la bancă. Cum iți imaginezi că a reacționat această categorie de oameni din jurul meu, care a privit doar această parte a vieții mele, în momentul în care au aflat de demisia mea ?! Poate și tu, acum știind doar asta, ai aceeași reacție interioară. Poate ! Pentru că unii oameni proiectează fricile lor, neputințele lor, experiențele lor, în ceilalți. Și prin aceste trăiri personale aleg să privească în ceilalți și, astfel, aleg să vadă doar acea parte care le alimentează temerile…

Și-atunci încep și-și exprimă în cuvinte și pe chip fricile lor, crezând că vorbesc despre mine… « Gândește-te bine. Să nu iți pară rău pe urmă. Poate vrei să pleci acum, că nu mai suporți și crezi că o să găsești pe urmă de lucru în altă parte, dar vezi să nu ajungi să cauți în disperare și să nu găsești… » ; « Nu cred că e un moment bun… Întreabă-l și pe …»  « Braavo, braavo… (pleoapele și colțurile gurii căzute…ton ironic) » ; « Și tu râzi ??!! (ochi măriți)» ; « Ai făcut o greșeală că ai demisionat. Trebuia să vorbești cu mine » ; « Nu trebuia, mă’, să demisionezi!».

Mda.

Aceștia au fost oamenii fricoși din jurul meu, care nu au înțeles că eu nu trăiesc frica lor, nu am trăit viața lor, ci trăiesc experiențele mele.

Alții au fost curioși de motivul demisiei mele.

Alții m-au întrebat ce voi face de acum încolo. „Te duci acolo …sau dincolo… ?” Aceștia sunt cei care atunci când au aflat de demisia mea, involuntar au privit și alte părți ale vieții mele. Cum ar fi abilitățile pe care le am, diplomele pe care le-am dobândit în trecut, domeniile în care am experiență… Și nu pentru că doar ei cunoșteau și aceste părți din viața mea, ci pentru că ei sunt cei care nu se pun în locul meu. Ei sunt observatori.

Iar alții s-au simțit motivați, inspirați. Și aceștia sunt oameni cu frici, dar diferența dintre ei și cei din prima categorie, este că aceștia din urmă își recunosc frica.

Atunci când spui cuiva ce să facă sau să nu…, cum știi că e bine pentru el sau ea ? Prin prisma a ce judeci ceea ce consideri că ar fi mai bine pentru el/ea ? Când cineva iți împărtășește o decizie, ce iți spui în mintea ta ? Cine este personajul principal în ceea ce gândești ?

În ceea ce mă privește, așa cum spuneam și într-un alt articol, eu știu câte pot face din nimic. Planurile curg în mintea mea 🙂